Incepand de astazi ma gasiti pe .ro

Asadar, iata noua mea adresa de blog www.adriananedelea.ro.

Ne intalnim acolo

E momentul in care trecem in revista ce-a fost bine, ce nu prea a mers, multumirile, dezamagirile.

Nu stiu daca asta e o solutie pentru ceva anume, nici macar nu stiu pentru ce. Nu am inteles de ce oamenii simt nevoia sa faca o “retrospectiva”. La ce bun? Pentru a indrepta greselile deja facute? Pentru a fi mai fericit in anul ce vine?

Suna trist. Viata nu e acel ceva pe care il pui pe hartie, il numeri, il imparti. Viata e mai simpla. Noi o complicam si uitam prezentul. Nu ne concentram azi, maine, pentru ca suntem preocupati de toate cele intamplate ieri.

Pentru mine Bucurestiul nu e tocmai “Capitala Bucuriei”. Cismigiul e insa un colt de lumina pentru aceste ultime zile din 2009. Un frumos targ de Craciun si merita vazut. Merita incercata aici o retrospectiva, daca tot ne gandim la asta Poate chiar in sania Mosului, trasa de renii din imagine

Tu crezi ca intr-o lume dominata de vorba ce tranteste, de tupeul claxonului ce se pierde in intersectie in timp ce-ti ia fata, de aroganta banului, de tupeul functiei, tu crezi ca in asta lume conteaza bunul tau simt?

Conteaza vorba buna si blanda in detrimentul cuvintelor ieftine, de doi lei? Conteaza buna ta credinta in detrimentul principiilor lor: am ban, sunt barosan? Conteaza ca tu nu lovesti atunci cand esti scuipat si injurat?

Chiar daca raspunsul tau e NU, eu am speranta. Eu cred ca bunul simt poate invinge orice. Eu cred ca vorba trantita cu care dai peste fata va pali odata cu puterea de a fi mai mult, de a avea mai mult. Eu cred ca putem trai si altfel. Fara minciuna, fara snobism, fara risipa.

In lume, in aceasta secunda mor mii de oameni de foame, de sete… In lume, in aceasta secunda se imbata in avutii alti mii. Alegerea e in puterea fiecaruia.

Sunt ganduri care au aparut dupa ce am revazut Pianistul, al aceluiasi Roman Polanski, mult comentat azi. Poate ca nu au nicio legatura cu filmul… Filmul insa are legatura cu suprematia unora si pierderea umanitatii altora. Cu moartea si disperarea, cu supunerea, frica, boala. Cu speranta unora si victoria lor. Stiu ca nu e doar o poveste. E o realitate.

Primii fulgi de nea in Capitala… Cam amortiti dar buni. Linistiti. Veseli. In forma. Albi si pufosi.

I-am simtit pe obraji, pe nas, in palme, pe palton.

De-acum va fi pace… asta par sa aduca fulgii. Bucurati-va! In  urmatoarele luni va fi pace…

Prindeti-i in palma! Nu-i lasati sa se topeasca… E liniste curata!

Un proiect care m-a lasat fara cuvinte vreo 3 luni, adica fix de cand a aparut. Acum am gasit literele potrivite, pentru ca in fiecare zi vad oameni…

Nimic nu mai are sens si totul parca se prabuseste in fata ta. Ai vrea sa strigi sa te auda o lume. Iti vine sa te prabusesti in fata plopului ce sta sa-si piarda ultima frunza. Ce bine-ar fi, iti spui.

Inima iti cedeaza la fiecare claxon, la fiecare pas strain, la fiecare bataie de vant. Te trec apele si vrei, vrei sa o iei de la capat, dar nu mai poti.

Odata ajuns acolo, esti singur si atat de greu poti lua drumul inapoi. Ti-ai dori sa fie lumea mai intelegatoare.

“Depresia nu este tristete. Un prieten si cu mine ii spunem Urata. Nu vad alt leac decat dragostea”…  Sunt povesti cutremuratoate. Sunt povestile lor. Povestea din viata lui Neagu Djuvara. Povestea Mihaelei Miroiu. Povestea ta. Povestea noastra. Este un proiect emotionant si real. In septembrie am luat contact cu el. Pentru cei care nu au facut-o, iata.

“Cineva care nu se afla intr-o stare de profunda depresie nu-si poate inchipui… Este o disparitie atat de adanca a eului tau, tu stii ca exista dar nu mai stii ca esti al tau. Nu se poate defini din afara, este o prabusire totala a individualitatii tale. Tu iti dai seama ca dispari si nu poti explica. Esti alt om, nu poti face nimic. Nu vad alt leac decat dragostea”, Neagu Djuvara

E greu cand ai atatia bani sa-ti mai faci timp pentru a vedea saracia altora. E greu.

E greu cand ai de unde pune banut pe banut sa te gandesti ca cei de langa tine nu au bani sa aprinda focul, nu au bani sa-si ia o bucata de carne pentru friptura din seara de Craciun. E greu.

E greu ca nici macar de tine nu-ti e mila si stai in frig ca sa faci economie, mananci o coaja de paine si pui banul deoparte ca doar il iei dupa tine pe cealalta lume. E greu.

E greu sa mai simti caldura oamenilor, e greu sa iubesti, e greu sa asculti colindul, e greu sa mangai un copil, e greu sa te bucuri. E greu cand banul atarna mai greu decat propria-ti viata.

Ati vazut A Christmas Carol? O poveste de Charles Dickens. Insusi Jim Carrey joaca rolul lui Ebenezer Scrooge, un om de afaceri batran si zgarcit.

Adevaratele desene animate pentru oamenii mari.

Insulele vor disparea inghitite de ape. Raurile se vor umfla peste limita admisa. Va fi seceta. Va creste nivelul marii. Ghetarii nu vor mai fi ai nostri, se vor topi. 

De prea putine ori ne preocupam de ce e in afara spatiului nostru, de parca nu totul ar reprezenta spatiul nostru. Cerul nostru, pamantul nostru, aerul nostru, apele noastre.

Vrem lux in intimitatea noastra. Nu ne pasa de “mizerie” odata ce pasim in afara acestui loc pe care il vedem sacru.

Timpul a expirat. Asta a declarat Yvo de Boer, negociatorul sef pentru climat al ONU, in deschiderea conferintei de la Copenhaga.

Cum vom reusi sa reducem emisiile de gaze cu efect de seră? Pentru asta, in primul rand, avem nevoie de noi.

Avem nevoie sa iesim din spatiul nostru sacru, limitat si sa intindem o mana de ajutor Pamantului.

Da. Noi ne-am pierdut pe noi insine.

Vantul spulbera zapada de o parte si alta a casei. Aerul rece nu-mi ocolea obrajii. Sania ma astepta. La fel si omul de zapada caruia ii ramasesem datoare cu un morcov pe post de nas.

Fumul ce iesea pe cosul casei lasa dare adanci ce jonglau printre crengile inghetate ale copacilor. Era bine.

N-am indraznit sa-mi iau sania. Era o ora tarzie. M-am furisat pe langa coltul hambarului, am luat-o pe sub balcon. N-am uitat de cuiul de sub streasina care mi-a facut un cucui zdravan anul trecut si am tasnit-o in pod.

De acolo, am tras de oblon si am sarit in casa. Se auzeau fosnete. Imi mirosea deja a ciocolata de casa, portocale, alvita. Ochii imi ardeau, inima imi batea din cap pana-n picioare, ca la iepuri. A venit Mosul, imi ziceam.

O zbughesc in sala. Vad o umbra. Cam intuneric. Ma apropii. Aprind repede lumina.

Mosule!, strig in gura mare. Mos Nicolae! Stau locului… Impietrita… Era mama. Imi scotocea prin ghetute… Lacrimile stateau sa-mi alunece pe fata schimonosita de durere… I-am auzit si eu pasii Mosului si am fugit incoace sa vad ce ti-a adus, zice ea.

Si am crezut-o. Hmmm, deci nu pusese ea pe furis cadourile. Nu, nu. Venise Mosul. Mos Nicolae. Am luat o alvita si am crezut-o…

Vantul suiera in soba. Bunica aducea lemne… Lumina in casele vecinilor, pe semne ca Mosul venise si la Veronica si Cosmin. Ochii mei veseli, inima potolita… Afara fulgi grasi…

Ne apropiem din nou de momentul important. Mai avem putin. Stiu. Stiu ca suntem fericiti in Romania, cu bune, cu rele. Stiu ca suntem dezamagiti de tara in care traim. Stiu ca multi isi doresc sa-si creasca aici copiii. Stiu si ca multi vor sa plece pentru ca s-au saturat.

Stiu. Ne rod multe. Am mai scris despre asta. A venit insa, din nou, momentul. Un moment important pentru toti. Pentru ca noi, cu totii, ne-am nascut in Romania. Noi, cu totii, facem din ea tara cea mai buna si tara cea mai rea.

Mergi la vot! E un drept. Nu e obligatie, asa e. Dar e al tau, al meu, al nostru. E dreptul tau!

Din nou… te provoc. Mergi la vot!

Imi salta talpa de fiecare data cand pasesc pe langa parculetul din stanga blocului. Numai copii. Rasete. Ochi limpezi. Indaratnicia lor de a te incalzi mereu.

Imi e rusine de mine, de fiinta mea, cand vad cum se scuipa unii pe altii. In piata. Isi trag suturi in fund. Injuraturi ca dupa ursul ce vine la stana. Ranjete printre dinti. Comerciantii de la tarabe.

Imi tremura inima cand cumpar cu 5 lei buchetul perfect de margarete. Nu pentru pret. Pentru zambetul bunicutei ce-a innodat fundita si-a aranjat margareta alba in mijloc. Nu-i poti da mai mult decat cere. Nu. Asta e tocmeala. Asta e zambetul. Nici mai mult, nici mai putin.

E dureros sa vezi prapastia. Bolizii ce urla si zgarie sosele. Copilul din scaunul cu rotile pentru care nu a mai ramas decat caruselul din coltul strazii, de langa care admira lumea. Atat de greu ajunge de multe ori acolo, neinsotit.

Ma ia cu frig in propria tara cand vad tupeul si umilinta. Iubesc omul pentru ce poate fi si nu intotdeauna pentru ceea ce este.

La multi ani, Romania! Tu esti mandru ca esti roman?